Despre mine

Anul trecut, când am împlinit cincizeci de ani, m-am întrebat care este lucrul care mă definește cel mai bine, ce anume mă face să fiu însumi. Răspunsul a fost unul singur: copilăria fericită de la Comarna și învățăturile timpurii, deprinse de la părinții mei gospodari.

Copilărie cu struguri pârguiți

Prima amintire, care mi-a rămas întipărită în minte până astăzi, e aceea a strugurilor tămâioși din cei doi butuci de vie pe care tata îi plan­tase lângă casă. Dorința de a gusta cât mai devreme, frica de reproșurile tatălui și aroma strugurilor pârguiți se amestecă astăzi în parfumul copilăriei fericite, amintire pe care cred că orice om o poartă în suflet. Poate de aceea am considerat mereu că e de datoria mea să mă îngrijesc de copii, mai ales că e atât de ușor să le oferi amintiri care să dăinuie apoi pe vecie.
Pe de altă parte, am fost încă de mic un spirit întreprinzător. Îmi aduc aminte că, împreună cu câțiva prie­teni, strângeam bani ca să ne cum­pă­răm înghețată sau dulciuri. Adunase­răm câte un ban, câte cinci…, iar mo­ne­­zile le pusesem în tocul vechi al unui foarfece de tăiat via. Ce tevatură a fost când i-a găsit mama și m-a între­bat de unde îi am! Am convins-o destul de greu că prietenii îmi încre­dințaseră de bună voie bănuții lor, dar odată ce s-a lămurit, m-a sfătuit să am grijă cum folosesc încrederea pe care și-o pun oamenii în mine.
Am simțit întotdeauna că locurile natale îmi dau forță și energie. Chiar și astăzi, atunci când activitățile de zi cu zi îmi încearcă răbdarea sau ne­dreptă­țile mă fac să mă întreb dacă o singură viață merită atâta zbucium, vin la Co­marna. Și aici văd locuri în care știam că mă ascundeam în copilărie, un loc de unde mâncam mere cu prietenii, văd ulițele pe care alergam mereu, locurile în care făceam mii de năzdră­vănii și starea de spirit mi se schimbă. Simt că renasc, că redevin eu însumi.

La Iași, elev și student ambițios

Prima dată când am plecat de aca­să, l-am urmat pe unchiul meu, care își dorea să merg la o școală de ofițeri. Am fost la Brașov, apoi la Constanța…    Nu știu ce nu mi-a plăcut. Să fi fost depăr­tarea de toți ai mei, de ceea ce îmi era drag, să fi fost perspectiva de a trăi într-un loc în care oamenii nu se cunosc și nu își dau binețe unii altora? Cert este că am preferat să merg la liceu la Iași, loc din care puteam fugi ades către părinți, către locurile care, ca și acum, mă fac să mă simt „acasă”.
Apropierea de casă a fost însă și grea. Tatăl meu a fost un om gospodar, ambițios, un lider în comunitatea lui, aș putea spune. De la el am învățat valoa­rea muncii serioase și planificate, dar și o oarecare ambiție de a mă deosebi de cei din jurul meu, dorința de a fi primul. În aceste condiții, ale vizitelor dese aca­să, nu puteam să vin cu carnetul plin de note proaste. Deși anii aceia nu au fost mereu roz, trebuie să recunosc faptul că gândul la tata și la ce va spune el când îmi va vedea rezultatele la școa­lă mă motiva să încerc să fiu prin­tre pri­mii. Îmi aduc perfect aminte de nopțile lungi în care mă pregăteam pentru treapta a doua de liceu, așa cum era pe vremea aceea, când dorința de a nu ajunge la școala profesională m-a motivat extraordinar. Știam că asta își dorește familia de la mine și, de ce să nu recunosc?, asta îmi doream și eu. În facultate a fost altceva, deși și acolo, cu cât învățai mai bine cu atât aveai o repartiție mai bună. Iar eu îmi doream deja să lucrez la Tehnoton!

Destinul unește doi tineri de pe aceleași meleaguri

Mi-am cunoscut soția în timpul stu­denției. Păstrasem împreună cu foștii colegi de liceu obiceiul de a ne serba zilele de naștere în grupul nostru vechi. La una dintre aceste petreceri am remarcat-o pe cea care avea să-mi fie soție. Venise acolo împreună cu un văr. Am intrat în vorbă și am aflat că e din Gorban, deci din aceeași zonă cu mine. Asta ne-a apropiat la început, apoi, pe parcursul unui an, am desco­perit că avem extrem de multe lucruri în comun. Ne-am căsătorit, am înte­meiat o familie frumoasă, una care a împlinit recent douăzeci și șapte de ani, a cărei mândrie sunt cei doi copii.
Privind în urmă nu pot însă să nu zâmbesc felului în care destinul așază lucrurile. Înainte de a o cunoaște pe soția mea îmi doream să merg în Ardeal. Mi se părea atunci că oamenii de acolo sunt mai serioși, că mă potri­vesc mai mult cu felul lor așezat de a vorbi și de a face treabă, cu respectul lor pentru cuvântul dat. Meleagurile natale, pământul acesta pe care l-am iubit dintotdeauna a mai găsit însă un mijloc de a mă ține lângă el și de a-mi atrage atenția că poate nu ni-am acor­dat destulă atenție, destulă încredere.

Grija pentru oameni

Mulți oameni mă întreabă cum mă motivez în fiecare dimineață, pentru a porni din nou la o zi de lucru care poate dura uneori și șaisprezece ore. La o ase­menea întrebare nu se poate răspun­de în două vorbe.
Este adevărat că am avut șansa, bazată pe multă muncă, e drept, ca astăzi să fiu ferit de grijile materiale care încearcă din păcate familiile celor mai mulți români. N-am privit însă nicio­­dată colectivele din care am făcut parte sau pe care le-am condus ca pe niște simple adunări de oameni care “merg la serviciu”. Pentru mine, grija de a putea plăti cele o mie patru sute de salarii la timp și în întregime e la fel de mare ca și preocupare pentru bună­sta­rea propriei familii.
De multe ori, am senzația că tre­buie să fiu în mijlocul acțiunii, că tre­buie măcar să știu ceea ce se întâm­plă, dacă nu să conduc nemijlocit. Asta nu e întotdeauna adevărat, dar colegii mei au învățat să nu privească cu ochi răi această dorință de a participa la orice părticică din activitatea firmelor din grupul Omega Tehnoton. E felul în care mă motivez și mă mobilizez deo­potrivă.
În ultima vreme, criza economică și politică din România a făcut ca lucru­rile să trebuiască ținute mai din scurt, ca activitățile și dezvoltarea să fie privite cu mai multă prudență. În aces­te momente, experiența pe care am acumulat-o în peste douăzeci de ani de antreprenoriat e necesară fiindcă, după cum spuneam, responsabilitatea locurilor de muncă existente în între­prinderile pe care le conduc este una care mă apasă zi de zi.

Munca, valoarea supremă

Există două valori pe care familia mi le-a insuflat de mic: credința în Dumnezeu și respectul față de muncă, atât față de propria activitate cât și fața de cea depusă de alții. După aceste valori mi-am clădit și viața personală.
După zilele lungi în care afacerile mă poartă pe drumuri, la București sau în străinătate, revin acasă cu inima strânsă, fiindcă am lipsit poate prea mult sau poate fiindcă nu am dat câte telefoane ar fi trebuit ca să aflu ce mai fac ai mei. De fiecare dată, acasă mă întâmpină însă aceleași zâmbete cal­de, ale unor oameni care mă cu­nosc și știu că fac cu pasiune ceea ce fac. Singurul lucru pe care l-am învățat din călătoriile lungi de afaceri este acela ca atunci când ajung acasă să mă bucur de tot ceea ce viața îți impune să faci într-o casă de om gospodar. Nu mă dau în lături de la nici una din mun­cile gospodăriei. Ba le găsesc chiar, de multe ori, deconectante și îi învăț pe copiii mei că nu există nici o muncă nedemnă de a fi făcută atâta vreme cât o faci pentru tine și ai tăi, în demnitate și curățenie.
Este adevărat că aplic aceeași mă­sură și colaboratorilor, colegilor și an­ga­jaților mei. Lumea care mă cunoaște știe că nu accept jumătățile de măsură atunci când e vorba de muncă, fie că e vorba de oameni care nu pun destul osul la treabă, fie că mai pleacă acasă cu câte un lucru pe care nu îl merită. Cred cu sinceritate că în România tre­buie să muncim ca în străinătate pen­tru a trăi ca în străinătate, cred că tre­buie să ne facem planuri, pe care să le urmăm cu hotărâre pe o perioadă ceva mai mare.

Despre bani, mândrie și bucurii în viață

Unii oameni sunt înclinați să îi judece pe ceilalți după averea pe care au acumulat-o. Se fac tot felul de cla­sa­mente, se numără conturi și acțiuni, se măsoară pământuri… Nu am fost niciodată adeptul unor ase­menea judecăți, fiindcă, după părerea mea, banii nu trebuie luați în seamă decât dacă sunt rezultatul muncii și a aptitu­di­nilor, a unei activități serioase desfă­șu­rate neobosit. Nu poți compara ave­rea unui om care contribuit zi de zi nemijlocit la creșterea bunăstării creând locuri de muncă și producând în România, pentru români, cu averea strânsă de speculatorii cu pământuri sau cu cele ale oamenilor care se îmbo­gățesc de pe urma poziției publi­ce pe care o au.
De asemenea, în opinia mea, banii sunt făcuți pentru a fi folosiți în investiții. Eu unul consider pierdute sumele care zac în conturi sau sunt folosite pentru concedii de lux, pentru cumpărarea de lucruri care în mod evident nu valorează în sine prea mult ci se transformă mai degrabă într-un fel de emblemă pentru cei care le cum­pără.
Dar poate cel mai important lucru pe care pot să îl spun despre bani, deși el poate suna cumva ca repetiția unui proverb, este că ei nu pot aduce nicicum fericirea. Sunt un om pentru care descoperirea noului, competiția cu sine însuși și cu ceilalți deopotrivă, dorința de a da meleagurilor mele mă­car și o parte din ceea ce îmi oferă ele zi de zi sunt cu mult mai importante decît orice sumă de bani. Bucurii ade­vărate sunt cele pe care le resimți în tinerețe după un reușit examen de admitere sau cea pe care am simțit-o atunci când am știut că Alin Moldo­vea­nu a câștigat medalia de aur la Olim­piada de la Londra.
Bucuriile vieții mele sunt și dintre cele mai simple. De pildă, sunt un mare iubitor de animale și sunt puține lucruri care mă deconectează mai mult decât un sfert de oră de joacă împreună cu ciobănescul meu cau­ca­zian. Mi-ar plăcea să am mai mult timp să citesc și să-mi impun să mai las știrile pentru documentarele exce­len­te de pe posturile internaționale, dar urmăresc cu mare atenție ceea ce se întâmplă în actualitate. În multe seri ascult muzică împreună cu soția, mu­zica anilor optzeci, cea care ne-a înso­țit tinerețea. Toate cele de mai sus sunt rețetele unui trai și a unei familii fericite.

Nedreptățile care aduc amărăciune

Sunt pe deplin conștient că poziția pe care am avut-o în firmele și în asociațiile pe care le-am condus mă expune unor judecăți, dintre care mul­te nu sunt foarte corecte. De-a lungul timpului activitățile mele au fost fie greșit înțelese, fie supuse încer­cărilor de demolare prin tot felul de acțiuni de presă ghidate de interese economice. Nu mi-a fost ușor, și peste multe ase­me­nea momente a trebuit să trec cu destulă greutate.
E dureros să vezi cum, din motive meschine, ești atacat nu numai tu ca persoană dar și munca pe care ai depus-o și uneori chiar familia. Ase­me­nea atacuri nefondate sădesc în­do­iala , fiindcă e normal ca oamenii să se întrebe dacă nu cumva acela care a scris, care a publicat un reportaj nu are cumva dreptate. A trebuit să muncesc foarte mult și doar anii în care compor­ta­rea mea a fost ireproșabilă i-au con­vins pe ceilalți că între persoana mea și ceea ce oglindește o anumită parte a presei există diferențe fundamentale.

Tatăl, întâiul mentor

Ne ghidăm în viață după modele și nu ascund că mi-aș dori să fiu, pentru copiii mei în primul rând, genul de model care a fost tatăl meu pentru mine. Am deprins de la el dragul și respec­tul pentru muncă, dar și greu­ta­tea cu care apasă cuvântul dat. Exem­plul tatălui meu mă va urma în perma­nență fiindcă nu am mai aproape de suflet un alt om care să își fi depășit atât de mult condiția, care să se fi luptat atât de curajos cu valurile isto­riei și ale vieții izbutind să își păstreze gândirea limpede și sufletul curat.
Chiar și în domeniul economic, el mi-a fost primul învățător adevărat. Am deprins de la el chiverniseala dar și dorința de a investi mereu în ceva nou, fiindcă am văzut cum el nu înceta să-și dorească niciodată tot ceea ce era mai nou și mai spectaculos la vremea copi­lăriei mele. Tot de la el am învățat cât de important este să fii gospodar și am căpătat dorința de a fi respectat pentru ceea ce am construit, pentru lucrurile adevărate, temeinice, care rămân peste timp. Și tot tata îmi repeta că nu poți fi rupt de comunitate și că respec­tul celorlalți nu va veni niciodată dacă nu te implici și, uneori, dacă nu te dă­ruiești total comunității din care provii.

Despre maturitatea necesară pentru a conduce oameni

Viața m-a pus adeseori în postura extrem de delicată de a conduce co­lective de toate mărimile. În 2004, fir­mele mele numărau peste patru mii de angajați. Acela a fost momentul în care am înțeles că, pentru a putea spune că știi cu adevărat ce este viața și a putea să îi înveți pe alții sau să faci legi și regulamente trebuie să fi condus un colectiv de oameni.
Indiferent cât ar putea unora să li se pară altfel, a lucra cu oamenii nu e defel simplu, fiindcă fiecare dintre noi venim cu plusuri și minusuri într-un co­lectiv și, indiferent câte cărți s-ar scrie despre acest subiect, nu o vei găsi niciodată pe aceea care să îți explice cum să îi conduci exact pe oamenii pe care îi ai în subordine. Am învățat că fiecare om vine cu o istorie de viață, cu ideile și educația lui, cu problemele dar și cu calitățile sale. Arta de a le folosi pe toate nu se învață decât „văzând și făcând”. Nimeni nu are o rețetă pentru amestecul de diplomație și de rigoare, de dojană și de vorbă bună, de încura­jare și de calmare, de egalitate și de iertare necesar pentru a conduce un grup de oameni. Asta se învață cu timpul. Tocmai de aceea cred că dacă România ar fi fost con­dusă de oameni care să fi avut respon­sabili­ta­tea unor colective mari, poate că lucru­rile ar fi fost astăzi mai bune.

Să lași ceva pentru viitor

Am crezut întotdeauna că me­nirea omului este aceea de a lăsa ceva în urmă, fie că vorbim de casa, copilul și pomul proverbiale, fie că ne raportăm la timpul prezent. Nu-mi este deloc indiferent ce vor spune oamenii des­pre mine atunci când mă voi retra­ge din activitate, nu-mi este indi­ferent dacă tot ceea ce am făcut nu va fi destul de important pentru ca oamenii să își aducă aminte de mine. Se poate să fie puțină trufie în această atitudine, dar ea este una constructivă. Îmi do­resc să arăt că se pot face și afaceri profitabile în industrii de vârf, aici, pe locurile unde m-am născut. Îmi doresc să fiu acela care să ofere șanse, așa încât, peste ani, familiile să își aducă aminte că nu au fost nevoite să mear­gă în străinătate ca să mănânce pâi­nea amară a emigrantului ci au rămas aici unde le este rostul, mun­cind, bu­cu­­rându-se, având copii, ducând mai departe ceea ce și eu am moștenit de la părinții mei. Îmi pasă de tot ceea ce se întâmplă pe aceste meleaguri!

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *