Despre sport

Pasiunea pentru sport

Am considerat întotdeauna că spor­tul este un domeniu care ar putea să mă reprezinte pe deplin. Munca asi­duă, concentarea, pregătirea minu­țioa­să pentru concursuri și dorința de auto­depășire sunt lucruri care m-au fascinat dintotdeauna. Încă de când am înțeles că nu am tot ceea ce îmi trebuie pentru a deveni sportiv de performanță, mi-am dorit să pot face ceva să fiu în preajma sportivilor, să le cunosc lumea și să îm­păr­tășesc cu ei emoțiile concursurilor.


Imediat după ce a fost creată a­ceas­­tă posibilitate, am început să spri­jin sportul ieșean. După două scurte ex­pe­riențe în domeniul sporturilor de echi­pă, din întâmplare am ajus să cunosc lumea tirului și am fost fascinat de tot ceea ce înseamnă acest sport minunat. Trebuie însă să recunosc faptul că dra­gostea mea pentru acest sport al pre­ci­ziei  a fost stimulată de întâlnirea cu doi oa­meni deosebiți, doi campioni olim­pici: Sorin Babii și Alin Moldoveanu.

Clubul Omega Tehnoton

Am înființat clubul Omega Teh­no­ton din dorința de a oferi un cadru de afir­mare pentru tinerii talentați în spor­turi care nu beneficiază de o media­ti­za­re îndestulătoare pentru a-i transforma în vedete de televiziune, așa cum se întâ­mplă de multe ori pe nemeritate, cu jucătorii de fotbal. Am considerat că e de datoria mea să dau societății din ceea ce am acumulat de la viață în acest fel în care resursele financiare pot duce la descoperirea unor copii minunați și, în același timp, peste ani pot duce la performanțe care să aducă numele României pe buzele a miliarde de oameni. Acesta a fost visul de în­ceput, acestea au fost gândurile care mi-au animat acțiunile, atât de ambi­țioase încât nu am avut curaj să le măr­turisesc decât acum, când pot spune că, din cei doi campioni olimpici români de la Londra, unul a ajuns în această poziție cu contribuția decisivă a clubului Omega Tehnoton.
În fiecare an, contribuția acestui club, finanțat în exclusivitate de firmele la care sunt acționar, depășește de peste zece ori sumele pe care statul român le-a acordat lui Alin Moldoveanu pentru pregătirea succesului de la Lon­dra. Și acest lucru e trist pentru mine nu fiindcă trebuie să mă îngrijesc de asi­gu­ra­rea constantă a acestor fonduri, ci fiindcă ea denotă o atitudine de ne­în­țe­les din partea statului, care găsește bani pentru construirea de stadioane în pantă, dar nu are bani pentru a-i susține pe sportivii valoroși.

 

Întâlnirea cu un campion

L-am cunoscut pe Alin Moldoveanu acum opt ani. Mi l-a recomandat Sorin Babii, cu care colaborat în cadrul fede­ra­ției Române de Tir, al cărei preșe­dinte eram. Mi s-a părut un om serios și de o „cumințenie” care m-a cucerit. Cu vremea, aveam să mă conving că aces­tor calități, pe care le-am intuit din prima clipă, li se adaugă o imensă putere de muncă, o ambiție de campion și un ta­lent cu totul remarcabil pentru un sport în care diferențele se fac adesea la un fir de păr. Îmi aduc perfect aminte că, la olimpiada de la Beijing, atunci când a ratat medalia pentru o zecime de mili­metru, i-am spus lui Alin că tirul e un sport în care activitatea dorează mai mul­te cicluri olimpice. I-am promis atunci sprijin pentru următorii patru ani. Îmi amintesc și acum cum a ridicat ochii din pământ, a dat din cap și mi-a întors o privire în care am citit o hotărâre cum nu mai văzusem la nimeni altcineva. Am avut încă de atunci presimțirea succe­sului de la Londra și asta ne-a motivat pe amândoi timp de patru ani de pre­gătire.

Drumul la Londra

Am fost alături de Alin în sala în care s-a desfășurat proba olimpică. Eram sin­gurul lui susținător și m-am simțit co­ple­șit de armatele de oameni care îi aplau­dau pe ceilalți concurenți, mulți dintre ei sponsorizați de firme de armament ex­trem de celebre și de potente, adevărați coloși ai industriei mondiale. Eram după un drum greu, fiindcă plecasem cu în­târ­ziere din România, din cauza eveni­men­telor politice legate de refe­ren­dumul pentru demiterea președintelui Băsescu. Oboseala drumului s-a topit însă în emoția ultimului foc. Când am văzut cât de bine a tras Alin, mi-a trebuit ceva vreme să realizez că avem me­dalia de aur. Am fost atunci copleșit de o fericire cum greu îi e dat cuiva să aibă de mai multe ori în viață. În sentimentul acela erau amestecate bucuria pentru un prieten care realizase o performanță extraordinară, satisfacția personală de a fi implicat în obținerea medaliei, mul­țu­mirea faptului că nu mă înșelasem cu privire la potențialul sportiv al lui Alin Moldoveanu, dar mai ales mândria de a fi român.
Am mers la Alin cât de repede am putut și l-am felicitat, doar ca să mă mai mir o dată de cât de deosebit este acest sportiv. Deși în ochi i se citea firesc bu­curia, era același om calm și modest pe care îl știu, același om care pune munca înainte de toate și crede cu tărie că numai muncind poți obține perfor­manțe.
Alin Moldoveanu nu a dus drapelul României la festivitate de închidere a Jocurilor Olimpice dela Londra. În stilul lui modest, a cedat această onoarei minu­natei noastre gimnaste Sandra Izbașa, care realizase și ea performan­țe uluitoare. Era cumva normal, fiindcă e puțin probabil ca Sandra să mai concureze peste patru ani la olimpiada de la Rio de Janeiro. Acolo însă, Alin e cel mai îndreptățit dintre sportivii ro­mâni să poarte drapelul României! Gândul acesta ne motivează pentru următorii patru ani de muncă asiduă, fiindcă deja nu mai avem de câștigat titlul, ci trebuie să ni-l apărăm și să adu­cem glorie tricolorului țării noastre.

Gânduri de tristețe

Odată ajunși în țară, am constatat cu surprindere că Alin Moldoveanu e căutat de toată lumea. Ziariști care înainte de Londra nici nu știau de exis­tența lui cereau acum interviuri în ex­clu­sivitate; oameni de afaceri care nu contribuiseră cu nimic la performanțele sale îl invitau la firmele lor doar pentru a putea face poze; politicieni de toate culorile se întreceau în a-i da premii și distincții. Dar unde erau toți acești oa­meni în anii lungi în care Alin se pre­gătea în anonimat la clubul Omega Tehnoton? Unde erau autoritățile sta­tu­lui, incapabile să descopere asemenea talente și incapabile să sprijine sportivi de un asemenea calibru? Unde erau autoritățile locale, care se întrec în a-l re­vendica astăzi? Răspunsurile la aceste întrebări îmi provoacă tristețe, dar mă și motivează.
În sport, ca și în viață, adevărata performanță nu poate veni decât dacă te asiguri personal că lucrurile sunt fă­cute bine și dacă acționezi ghidat de un sentiment adevărat. Așa cum m-a în­vățat tata odinioară, întâi trebuie să îți propui să ajungi primul și apoi trebuie să muncești din greu pentru asta. Dacă faci aceste lucruri cu dragoste și cre­dință în Dumnezeu e imposibil să nu izbândești.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *